de ce desfiinteaza ecologistul Korodi gradini zoologice

un articol in Ziua, Cartelul fiarelor, mi’a amintit de grija actualului guvern pentru educatie. se inchid niste gradini zoologice, in locul carora vor creste cartiere rezidentiale.

un raspuns cinic ar putea sa dea cei implicati, spunand ca e mai important sa faci case pentru oameni decat custi pentru animale. doar ca ma intreb daca ministrul Mediului, Attila Korodi - care moare de grija copiilor nostri si a aerului ce’l vor respira peste niste ani, asa de tare ca merge cu bicicleta si ne ia gramezi de bani in numele acestui minunat ideal - se gandeste unde vor mai putea sa vada aceiasi copii alte animale decat caini vagabonzi.

nu vreau sa cred ca domnul Korodi isi inchipuie ca niste copii care au vazut animale salbatice doar la Animal Planet vor fi niste ecologisti. la fel cum nu vreau sa cred ca interesul lui pentru mediu si pentru viitorul pruncilor nostri e doar un paravan pentru diverse afaceri profitabile. da’ om vedea…

lasati copiii sa fuga de ei

un comentariu abject Costel si fiii Babelului din Cotidianul de marti mi’a amintit de pseudoscandalul religiei in scoala. s’o fi vrut un raspuns la un material din Hotnews, intitulat Ce invata copiii din manualele de religie? Pedeapsa divina: te calca masina, in care autoarea trece in revista mizeriile si absurditatile cuprinse in manualele de religie.

individul cu comentariul din Cotidianul, domnul Mihail Neamtu, crecetator in stiinte umaniste, ofera una dintre cele mai cutremuratoare exemple de paranoia manipulatoare; reteta este urmatoarea: se ia una bucata Costel Busuioc, in mare voga din cauza vocii sale maiestre si se compara cu Emil Moise, cel care a cerut eliminarea icoanelor din salile de clasa; ce legatura au cei doi, in afara de faptul ca sunt oameni si romani, dl. Neamtu nu ne spune;

o educatie minimala in stiintele umaniste ar fi fost suficienta pentru a sti ca nu se pot compara decat acele lucruri care pot fi aduse sub un gen proxim, iar cand extensiunea acestuia este prea mare, comparatia este ori inutila, ori generatoare de concluzii false; ei bine, pentru domnul amintit cei doi nu doar ca sunt comparabili, dar comparatia coboara in penibil - la comparatia figurilor.

“Comparati zimbetul fermecator, tinuta ingrijita pe scena si privirea candida a lui Costel Busuioc cu privirea ratacita, obsesia ideologica si ticul verbal de care se lasa posedat Emil Moise”, zice dl. Neamtu.

de unde a rasarit dl. Moise in discutie? poate ca din neant, poate ca din bezna mintii domnului Neamtu, pentru care orice prilej e binevenit, daca trebuie sa te rafuiesti cu cineva. adica tot acel laudatio de la inceput nu avea alt rol decat cel de a capata bunavointa cititorului, caruia apoi sa’i poata fi varsat in poala ligheanul cu laturi.

ca dl. Neamtu nu stie ca a comis o eroare logica si ca valoarea de adevar a unei afirmatii nu atarna de felul in care arata cel ce’o emite, nu ma mir. nu ma mir nici ca, dupa explozia de fiere adunata’n gat pret de zece randuri, cat il lauda pe Costel Busuioc - lucru ce, probabil, nu’i sta’n fire - dl. Neamtu schimba si registrul lingvistic si amesteca vorbele intr’un mixaj ce’mi aminteste de textele fundamentalistilor ortodocsi, ideologi ai legionarismului.

“Intr-un talger observi talentul prisositor, smerenia sirguitoare si dragostea de frumos. In celalalt intilnesti delirul revolutionar, imaginatia paranoica si fixatia oarba impotriva traditiei.”

poate sa ma bucure culoarea ce’o capata limba; dar nu poate decat sa ma sperie, la fel cum m’au cutremurat citatele din manualele de religie, faptul ca un om ce se vrea un apropiat al bisericii poate cobori, intr’adins, la un asemenea nivel de ticalosie intelectuala.

Moartea citeste manualul

postez mai jos textul original, din Dilema Nr.273, 24-30 aprilie 1998. cand l’am citit prima oara mi s’a parut o capodopera, un reper in ceea ce s’ar putea numi jurnalism social. textul mi se pare la fel de bun si acum, doar ca am constatat, cautandu’l, ca a generat nu doar emulatie, ci si pastise. am gasit textul la www.radiodada.ro
si m’am bucurat; si o referire, pe scurt, la material, pe byte.ro; pe vremuri il gaseam mai usor din google. acum am gasit altceva:

- un subiect de discutii pe forum la 7 ani distanta, pe www.andregheorghe.ro;
- Adriana C. Nedelea, Nicoleta Zaharia reiau tema, la 8 ani distanta, in Adevarul;

acum textul, originalul:

“Moartea citeste manualul
Cristian MUNTEANU

Agonii prelungite, cadavre mutilate, torturi, violenţă şi sadism, asasinate, masacre şi sinucideri, toate nu în mult-blamatele filme sau emisiuni TV, ci în …manualele de Limba şi literatura română pentru clasele V-VIII. Moartea, în cele mai variate şi înfiorătoare forme, este prezentă în textele menite parcă să-i traumatizeze pe şcolari. Şi cum să nu fii traumatizat cînd, din întreg manualul de Română de clasa a V-a (E.D.P., Buc., 1991), doar în cinci lecţii nu se înregistrează pierderi grele? Iată enumerate aici toate (!) textele din acest manual, în ordinea în care apar:

În care Emil explodează…

Imediat după A. Mureşanu cu Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, la pag. 5 citim imnul funebru al lui Iuliu Roşca Dormidont, acel celebru Presăraţi pe-a lor morminte (…), pe care îl asociem instinctiv cu depunerile oficiale de coroane la mormîntul Soldatului necunoscut. Urmează testamentul din Cîntec sfînt, de Şt. O. Iosif (Mîne, cînd voi fi pămînt,/ Nu uita nici tu şi zi-le,/ Zi-le doina, cîntec sfînt,/ La copiii tăi, copile!), după care Darul lui Moş Miron debutează în trombă: Cît de schimbaţi erau oamenii care se întorceau din faţa morţii! La pag. 28, poezia Ţara mea, de Ioan Neniţescu, a fost aleasă pentru a ilustra definiţia operei literare: O astfel de lucrare, prin care se trezesc emoţii şi sentimente, este o operă literară. Şi cu cît emoţiile şi sentimentele sînt mai puternice (virînd spre groază), cu atît valoarea operei este mai mare, nu? De aceea în ţara mea trăiesc Flăcăi cu piepturile tari/ Ce moartea-n faţă o privesc, de aceea… vezi mii de mormane/ Sub care-adînc s-au îngropat/ Mulţime de oştiri duşmane, în sfîrşit, de aceea Acolo eu să mor aş vrea,/ Acolo vreau eu să trăiesc. Pînă şi exerciţiul de la pagina următoare cere să fie despărţit în silabe textul: Căci nu-i mai scump nimica az/ Pe lumea pămîntească/ Decît un nume de viteaz/ Şi moartea vitejească! Dar toate acestea nu înseamnă nimic pe lîngă sadismul etalat în Puiul lui Ioan Al. Brătescu-Voineşti. Talentul autorului se vede nu atît în descrierea amănunţită a lentei agonii şi a morţii puiului de prepeliţă abandonat de mama lui, cît în uşurinţa cu care şcolarii (11-12 ani) se pot identifica cu victima. Ultimul fragment al tragediei este înălţător: La marginea lăstarului, un pui de prepeliţă, cu aripa ruptă, sta zgribulit de frig.(…) Se clatină într-o parte şi într-alta, şi pică mort, cu degetele ghearei împreunate ca pentru închinăciune. După Fiind băiet păduri cutreieram, la pag. 87, Emil, un băiat cu ochii albaştri ca cerul, sare în aer împreună cu Lila, o gîscă albă şi grasă în Senin de august de D. R. Popescu. Urmează Traian Coşovei cu Pădurea Letea… şi Mihail Sadoveanu cu evocarea memoriei unui învăţător mort: Dar Domnu nu s-a dus nicăieri; a rămas acolo pe pămîntul nostru; şi în pămîntul nostru l-au şi îngropat. (Domnu Trandafir). La pag. 128, Pluguşorul. La pag. 137, într-un scenariu ce se aseamănă teribil cu un anumit gen de filme americane, Baba Novac îl salvează pe Gruie din lagăr printr-o acţiune de comando. Ca şi în filmele amintite, numărul morţilor este impresionant: El (Novac, n.n.) tăia la turci, tăia,/ Pîn’ ce bine ostenea (Novac osteneşte greu, n.n.). În paginile următoare ne mai înseninăm cu Vizita lui Caragiale şi cu Pupăza din tei a lui Creangă, dar după acest moment vesel, Arghezi e vibrant în Bade Ioane…: Ţi-ai deşteptat şi morţii, şi cu toţii/ V-aţi dovedit măreţi şi strănepoţii (…). La pag. 220, poezia Mama gravitează în jurul strofei Dar n-a fost el!… Să-l văd venind,/ Aş mai trăi o viaţă./ E dus şi voi muri dorind/ Să-l văd o dată-n faţă. După aceasta, Greuceanu ­ un basm cu zmei morţi, cu mame de zmei moarte, cu sfetnici trădători morţi etc. Cîteva file mai departe, Oaspeţii primăverii, de Alecsandri şi Povestea Vrancei. Mare noroc că fiii Vrăncioaiei, membri ai unui alt comando, din vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, nu mor în misiune! La pag. 333, Lupta de la Podul Înalt ­ un masacru de N. Iorga. Manualul se încheie cu o serie de lecturi suplimentare, în acelaşi spirit înalt patriotic. Cîteva dintre ele, foarte pe scurt: pag. 356, Balada strămoşilor (Al. Davila): Dormiţi în morminte tăcute (…); pag. 358, Pui de lei (Ioan Neniţescu): Eroi au fost, eroi sînt încă(…); pag. 359, Peneş Curcanul (V. Alecsandri): Priviţi! Din nouă cîţi eram,/ Şi cu sergentul, zece,/ Rămas-am singur eu …şi am/ În pept inima rece! No comment.

În care apare călăreţul fără cap…

Răsfoind manualul de clasa a VI-a (E.D.P., Buc., 1993), ce întîlnim?

Moromeţii, de Marin Preda, dar nu orice scenă, ci aceea în care bietul copil leşină într-o criză de friguri! La pag. 168, Toma Alimoş ­ baladă sadică: lovit mişeleşte de inamic, T. A. …Vreme multă nu pierdea/ maţele că-şi aduna,/ cu brîu lat se încingea/ mijlocelul că-şi strîngea/ şi la murgul se ducea …în scopul de a-l urmări pe …Manea, slutul/ şi urîtul …pe care, odată ajuns din urmă …cu sete mi-l lovea;/ capu-n pulbere-i cădea,/iar cu trupul sus pe şa,/ calu-n lume se ducea. După care decedează şi îl îngroapă …calul. Obsesia lui Ioan Al. Brătescu-Voineşti pentru păsările moarte o regăsim în Privighetoarea (pag. 231): Lăsasem rîma în cîrligul undiţei; şi biata privighetoare, umblînd după demîncare, a înghiţit cîrligul!… Sărăcuţa! cît trebuie să se fi zbătut, cît trebuie să se fi chinuit!… Acuma sta moartă, cu aripioarele întinse, iar pe ochişorii ei, ca două mărgele negre, năpădiseră furnicile… Isuse Christoase! Pe lîngă grozăvia asta ce mai contează că maiorul Şonţu căzu în Luarea Griviţei, la pagina 300?!

În care Păuniţa n-a zăcut decît vreo două săptămîni

Din manualul de clasa a VII-a (E.D.P., Buc., 1992). Imediat după somnul de moarte din care trebuie să se trezească românul (lucru greu de făcut cu asemenea manuale), în pag. 5, poezia lui Zaharia Bîrsan, Cu toţii una, aduce un aer optimist: Noi nu avem morţi în ţară şi nimenea nu plînge/ Şi nici un suflet încă de jale nu s-a stins!… Lucru infirmat imediat de Fefeleaga (Ion Agârbiceanu), o femeie, mamă a cinci copii, despre care aflăm că i-a murit soţul de o boală de piept şi, în plus: În cinci ani de văduvie a rămas cu doi copii, un băiat şi o fetiţă. Trei au murit. Au murit cu toţi cînd să treacă peste anul al cincisprezecelea. Ca şi cînd acolo, la anul acela, al cincisprezecelea, ar fi fost un prag înalt, de care era sortit să se împiedice copiii ei. Cădeau şi-şi rupeau grumajii. (…) la patru ani, două luni şi unsprezece zile de la cel din urmă mort, i-a adormit şi fetiţa rămasă în viaţă (Păuniţa). Cel din urmă copil. (…) N-a zăcut decît vreo două săptămîni. Cîteva pagini mai departe moare meşterul Manole şi, cu el, cei Nouă meşteri mari,/ Calfe şi zidari. În plus, Ana este zidită de vie în zidul bisericii.

În care Păunaş e mîncat de vulturi

Din manualul de clasa a VIII-a (E.D.P., Buc., 1994). După asasinatul mioritic din pagina 16, în pagina 27 Mai am un singur dor[/i]:/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării. Printre alte thanatotexte, în nuvela lui Gala Galaction, [i]La Vulturi!, citim cum Agripina agonizează lîngă un izvor şi Păunaş, un bebeluş, este mîncat de păsări!!! Dar ce ne mai miră pe noi, flăcăii cu piepturile tari dintr-a VIII-a, care privim moartea în faţă de cinci ori pe săptămînă la şcoală, plus temele pentru acasă! Nu e simptomatic faptul că din tot romanul Neamul Şoimăreştilor al lui Sadoveanu, a fost aleasă tocmai scena în care Tudor îl ucide pe Stroie Orheianu şi îi profanează cadavrul în public, într-un act de răzbunare barbară? (…) pe Şoimaru îl priveau neamurile lui cum c-o mînă trage de barbă trupul greu al boierului şi-l leapădă lîngă piatra de mormînt pe care era însemnat numele lui Ionaşcu şi anul cumplit al morţii lui…

Unde nu mai moare nimeni

Nu vreau să mă opresc asupra cauzelor care au determinat selecţia textelor şi actuala structură a manualelor de literatură. Le cunoaştem cu toţii. Am încercat doar să prezint grotescul situaţiei, conştient fiind că dincolo de hazul de necaz stau la pîndă probleme grave, nerezolvate încă. E simptomatic faptul că manualele pentru clasele mici conţin mai multe cadavre decît floricele pe cîmpii şi mai multe morminte, fie ele de eroi sau nu, decît miei care să zburde la soare. Şi atunci, titlul articolului meu se justifică şi se completează: moartea citeşte manualul… după ce mai întîi l-a scris.” (Dilema Nr.273, 24-30 aprilie 199

Cainele moare de drum lung si “Principele” Radu de grija simbolurilor Monarhiei

beneficiarul unei mezaliante cel putin jenante iese in public si isi exprima indignarea fata de pangarirea unor simboluri ale regalitatii romane.

despre ce e vorba? omul e deranjat de faptul ca administratia Palatului Regal inchiriaza Sala Tronului pentru nunti. Muzeul National de Arta motiveaza ca are nevoie de bani pentru restaurarea unor tablouri.

credeti ca’si va dona leafa de “reprezentantul special al Guvernului Romaniei”, in valoare de 720.000 RON pentru muzeu?

sigur, nu e vina lui, e vina alora de’l baga in seama.

Thomas Jefferson despre ziare

Un om care nu citeste deloc are o educatie mai buna decat cel care nu citeste altceva decat ziare.

orb, orbi, orbu

“nimeni mai orb decat cel ce nu vrea sa vada” - aha…

ce cre’ca vrea sa zica? ma dau batut; imi aminteste insa de o poveste dintr’o cartulie a lu’ Noica, in care era inventata si inventariata rugaciunea pentru iertarea unui pacat inainte de a fi facut.

“dragostea e oarba” - ohoho…

ma dau batut din nou. dar daca o combinam cu alta zicere inteleapta “dragoste la prima vedere“, luati’va la revedere de la intentia de a’i descifra sensul;

“in tara orbilor, chiorul e imparat” - cat adevar…

doar ca la noi e presedinte, nu imparat; si nu cred ca la asta se referea organul paremiologic;

“cand un orb calauzeste un alt orb, cad amandoi in groapa” - mdeah

organul paremiologic nu ne spune cine a sapat groapa; nici cum sapa orbii gropi, pentru ca stim ca “cine sapa groapa altuia, cade el in ea“;

clementii sau secta iertatorilor

Clementa este adesea laudata ca insusire a unui stapan puternic, alaturi de iubirea fata de supusi si ingaduinta fata de neajunsurile firii omenesti. Nefiresti ne par, si cu atat mai vrednice de admiratia somnolenta a multimilor, cazurile in care iertarea este masca razbunarii.

Istoria popoarelor consemneaza multe asemenea cazuri de bunavointa intransigenta, iar evangheliile si epistolele apostolului a carui conversie s-a produs pe drumul inclement al Damascului ne invata sa ne purtam bine cu cei ce ne sunt dusmani, sa le facem bine pentru a le face - astfel - raul pe care li-l dorim.

Ceea ce n-au banuit niciodata campionii iertarii a fost chipul jignitor in care doctrina lor, a celuilalt obraz intors spre mana ce loveste, a fost maimutarita de secta improbabila a clementilor.

Despre primul lor lider, vagi documente ne spun ca obisnuia sa aminteasca mereu vorbele lui Moise, care-i indemna pe israeliti sa ajute magarul vrajmasului atunci cand e cazut sub poveri.

Mai obisnuia sa povesteasca istoria soldatilor sirieni veniti asupra Samariei. Se spune ca, la cererea urmasului lui Eliahu, Elisei, Facatorul ochilor i-a lovit cu orbire pe osteni, pentru a-l mantui pe slujitorul Sau din mainile lor. Bucuros de o atare victorie nesperata, regele israelitilor il intreaba pe profet: “Parinte, sa-i macelaresc?”.

Iar profetul, considerat precursor de membrii sectei, ii raspunde: “Obisnuiesti sa-i omori pe cei pe care-i iei prizonieri cu arma ta? Da-le paine sa manance, si apa sa bea, si apoi trimite-i la stapanul lor.” Ideile clementilor au facut, de-a lungul timpului, adepti in toata lumea.

Ciudat este faptul ca multe dintre legende preced crestinismul, dar, de fapt, vorbele mozaice trimit spre o origine mai veche decat a nazarinenilor. Erezia a fost, totusi, considerata ca putin periculoasa, intrucat faptele generate de ea erau dintre cele mai laudabile.

Mai mult, clementii erau luati in ras de oameni, spunandu-se ca e nevoie doar sa-i jignesti cu ceva, pentru a-ti fi masa imbelsugata. De asemenea, documentele istoriei bisericesti nu amintesc decat despre condamnarea, la un loc cu alte cateva secte, a clementilor, fara a fi existat probabil, o refutatie teologica a ereziei iertatorilor.

Reaparitia si voga neasteptata au cunoscut-o clementii, insa, in Balcani, unde vechi legende povesteau de regi invingatori ce-si iertau cotropitorii si ii ospatau, ca si de palate cladite din pamant ars, ca turnul Babilonului, si carne, spre oroarea, atat a calatorilor, cat si a oamenilor pamantului.

Dar unul dintre cele mai stranii fructe ale invataturilor sectei s’au aflat in timpurile nevolnice ale revolutiei grecesti din Macedonia, in vremea razboiului lui Hitler.

Cel care mi-a povestit intamplarea spunea mereu ca “raul e ca o buba pe care o astepti sa coaca. Trebuie bine hranita, hranita cu mult bine. Raul are nevoie de bine pentru a trai. El n-are subzistenta. Si atunci, mereu si mereu, facatorii de bine ingrasa raul, ca sa crape odata buba.” Asemenea idei, proferate adesea intr-un ton care amintea de vechii profeti, precum si cateva amanunte ale infatisarii lor, le-au adus clementilor si porecla de jidani. De asemenea, singurul argument contrar invataturii lor, amintit in scrieri bisericesti era cel potrivit caruia, daca raul n-are subzistenta, trebuie sa si-o aiba in bine, si ca ar rezulta ca raul ar fi fost creat - ceea ce e fals, raul fiind o alteratie.

* * *

Dar virulenta cea mai temuta a aceste doctrine nu consta atat intr-o afirmare a caracterului creat al raului - nerecunoscuta si neafirmata, altminteri, de membrii sectei, cat in contabilizarea exacta a suferintei cauzata de pedeapsa.

Liderul miscarii moderne a induratorilor, un grec plecat din Izmir, repeta extaziat discipolilor tineri indemnul paulian, de a ajuta pe vrajmas, pentru a-i ingramadi carbuni aprinsi in cap, fara a se referi, se spune, si la razbunarea care trebuie lasata Judecatorului.

Anumite atavisme i-au facut pe clementii de la dreapta si de la stanga Dunarii sa gandeasca facerea de bine scaldata in sange sau in ulei incins, ori rasplatita adesea cu o si mai mare dusmanie. Ceea ce s-a inteles mai putin, iar documentele aproape lipsesc, este legatura acestei doctrine - eretica, dar in interiorul iudeo-crestinismului - cu obiceiul pagan si barbar de a zidi oameni.

De fapt, alaturarea aceasta neasteptata a fost facuta de constiinta obosita si fara dorinta de cercetare a unor duhovnici aproape analfabeti, care combateau, de altfel, la un loc, donatismul si bogomilismul, pe minoriti si pe emisarii papei. Spre deosebire de obiceiurile pagane de care aminteam, in care un om era zidit, iertatorii se zideau, nici macar nu se lasau ziditi, ci puneau singuri caramida si mortar pana cand zidul ii acoperea de tot.

Obiceiul le vine, probabil, dintr-o interpretare abuziva a metaforelor Cetatii Ceresti, dar si aceasta presupozitie a starnit vituperarile membrilor sectei. De fapt, din cate se intelege din putinele texte ramase de la ei, in ciuda timpurilor moderne in care si-au proferat doctrinele si a raspandirii aproape universale a tiparului, ei cred intr’o apropiata distrugere fizica a scoartei pamantului.

Potrivit invataturii clementilor, sustinuta de limpezi si clare silogisme, gresite insa, lumea a fost facuta de Ziditor buna, iar raul va trebui razbunat, insa daca el nu este congener lumii, participa cel putin la un izotrofism, hranindu-se cu binele si fiind unic si atotputernic motiv pentru parcticarea neobosita a binelui.

In Ziua Razbunarii, cand ingerul distrugator Abadon - pe care, de altfel, sectantii il venereaza - va trece pentru a-i ucide pe cei rai, tot ceea ce a fost atins si infestat de morbul raului va fi, de asemenea, curatat de foc. Si astfel, zidirea de cladiri este considerata imorala, intrucat sporeste chinurile ingerului nimicirii, care omoara si distruge cu fata acoperita, pentru a nu se bucura - indecent - de sfarsitul celor rai. Si astfel, singura modalitate in care raul construirii poate fi atenuat este zidirea de sine, in scop anahoretic, care justifica insa intreaga cladire.

* * *

Pe acestea le cred clementii care, de altfel, sunt acuzati nu atat pentru doctrina lor, cat pentru caracterul ei teurgic. Pentru ca, spun teologii, rasplatind binelui cu rau, clementii obliga Drepatea Divina la o inasprire a pedepsei.

Or, in doctrina crestinilor dreptcredinciosi, omul nu poate inrauri cu nimic asupra vointei si actiunii Divinitatii. Si cred crestinii asta in ciuda indemnului apostolului, cu nume si temperament tectonic, de a grabi revenirea Lui. Daca reusesc sau nu sa modifice sensul si masura actiunii divine prin binele faptuit vom sti doar la Judecata Cea De Pe Urma. Si cine stie daca nu cumva, pe hulitul lor arhieretic il vom vedea cu ceata celor drepti. Dar pana atunci, gloria fie a Celui care iarta, caci a Lui este puterea.

solfegiul

“O sa vreau sa mor atunci cand n-o sa mai privesc cu placere spre frumusetea femeilor si a muzicii” - astea erau vorbele mereu repetate ale omului de la care am primit randurile urmatoare. Obisnuia, am aflat, sa-si omoare timpul la clubul ziaristilor, jucand sah blitz si sa repete ca o intalnire cu un inger, bun sau rau, este un lucru la fel de banal ca si muritul in somn. Mai obisnuia, cand il invita cineva, sa ia masa la restaurantul scriitorilor si sa fredoneze melodii numai de el stiute in timp ce citea ziarele. Dar iata povestea pe care mi-a trimis-o:

“Sunt redactor la pagina culturala a unui ziar din capitala. Ma ocup de rubrica muzicala. Numele meu nu are nici o insemnatate. Am studiat muzica, sectia teoretica. Cant foarte prost la pian. Inclinatia spre muzica cred ca s-a manifestat pentru prima oara inainte de a merge la scoala.

Imi amintesc si acum de serbarea literelor de la sfarsitul gradinitei. Fiecare copil avea agatata in piept cate o litera si canta un scurt cuplet. Cu toate acestea, de fiecare data cand incerc sa-mi amintesc melodia acelui spectacol trebuie sa recurg la miscarea pe care o facea fiecare copil. Din acel moment, premergator scolaritatii, in mintea mea muzica se leaga fara rest de alfabet.

Acum cateva zile s-au implinit 50 de ani de la moartea tatalui meu. La comemorarea de la conservator am auzit o multime de discursuri si cateva marsuri funebre.

Atunci am inteles inceputul istoriei cu solfegiul. In al cincilea deceniu al veacului al XVI-lea, cei care voiau sa studieze muzica la Conservatorul din Praga aveau de trecut un numar oarecare de probe. Cea mai dificila - ne incredinteaza Johann Blindberg in scrisoarea pe care i-a trimis-o in prima zi a lunii iulie 1748 tatalui sau, corepetitor la Alteklavierschule din Kronstadt - a fost cea de solfegiu si dictat.

Baiatul, obisnuit mai degraba cu sistemul modern de notatie, ii povesteste parintelui sau ca si-a pierdut de cateva ori atentia in timpul dictatului, incercand sa desluseasca, in insiruirea de litere, eventuale cuvinte. I-a fost, insa, mult mai usor la solfegiu, si aceasta maiestrie i-a asigurat protectia concertmaistrului regelui Carol Albert al Boemiei.

O suta de ani mai tarziu, la congresul panslavist de la Praga, Jan Lomnice, reprezentantul asociatiilor muzicale din Cehia, citea plictisit o brosura. Discutiile aprinse din sala faceau deseori necesara interventia celui ce prezida adunarea, decanul de varsta, bulgarul Igor Levski.

Dupa una dintre aceste chemari la liniste si ordine cu clopotelul, mintea lui Lomnice prelua suntetele si continua o melodie dupa literele din brosura. Folosind literele fara corespondent sonor ca marci ale duratei sau alteratiei, auzul lui Jan Lomnice se umplu de acordurile unui mars militar. Era tocmai cel cu care vor defila, peste numai sase zile, trupele austriece prin Praga, dupa inabusirea revolutiei.

Dupa inca o suta de ani, la Opera Veche din Moscova, Sasa Ostrovski canta la batranul clavicord asezat in fosa orchestrei. Pe scena se afla un balet format din 20 de femei, imbracate in negru si 28 de barbati, invesmantati in alb. In balconul principal, Iosif Visarionovici isi amintea de moartea lui Trotzki. Intreg activul superior de partid, sefii NKVD si tot corpul diplomatic asista la spectacolul dat de Sasa Ostrovski in cinstea secretarului general.

La primele acorduri, cativa dintre balerini incepura sa se aplece in fata. Apoi altii, mai multi, mai putini, barbati si femei, respectand intocmai muzica batranului pianist. Dupa primul andante intreaga asistenta, mai putin Iosif Visarionovici, era consternata. Urma un adagio, iar putinii ocupanti ai balconului principal incepura sa aplaude plini de nedumerire si oroare. I-a oprit la timp privirea rea a lui Iosif Visarionovici.

Undeva, prin ultimele randuri, atasatul cultural al ambasadei Romaniei la Moscova incerca sa prinda melodia, care se auzea din ce in ce mai slab, dupa miscarea baletului. La incheierea spectacolului, primul ministru, seful NKVD si ambasadorii marilor puteri ii urara lui Iosif Visarionovici cele de cuviinta. In aceeasi noapte, Sasa Ostrovscki a fost decorat personal de secretarul general, iar cateva ore mai tarziu, impuscat, tot din ordinul lui Stalin. In casa sa de pe bulevardul Revolutiei, atasatul cultural se sufoca in somn tocmai in momentul in care visul ii revelase melodia concertului de gala din seara trecuta.

Omul acela era tatal meu.”

pumnalul

armatele mereu mai nevolnice ale cruciatilor i’au intalnit, dar raspandirea povestii, poate din pricina simpatiei pe care au starnit’o, a fost redusa, pentru ca, asta e sigur, necrutatorii teologi ai vremii i’ar fi invinuit de erezie. pentru ca, ar fi spus acestia, tuturor manticilor, chiar si celor cuprinse in paginile Sfintelor Scripturi, le’a trecut vremea, dupa ce Divinitatea insasi si’a exprimat vointa cu buze si cuvinte omenesti.

si cum altcumva s’ar fi putut intelege stravechiul lor obicei de a alege oameni pentru razboi, inalti functionari ai regatului sau sotiile tuturor tinerilor barbati, tinand sa respecte porunca cereasca de a nu cauta la fata omului. oamenii regatului n’au stiut niciodata sa precizeze motivele randuielilor dupa care se conduceau.

spre exemplu, daca vreunul dintre functionarii coroanei murea, in scurta vreme era organizat un turnir, in urma caruia, plin de sudori si de sange, invingatorul era numit dregator. la turnir se prezentau 8-10-12 barbati, cu cele mai alese insusiri, isi incheiau armurile, isi coborau vizierele, incalecau si incepea lupta.

vizierele nu aveau sa mai fie ridicate niciodata, pana la sfarsitul sangeroasei infruntari. candidatii, intotdeauna in numar par, de la cel mai mic numar de alternative necesar alegerii, se luptau doi cate doi. spectatorii turnirului hotarau, in functie de reguli nepricepute de cruciati, daca cel cazut de pe cal va mai trai sau nu.

moartea era obligatorie doar la infruntarea dintre ultimii doi combatanti. indurarea sau inclementa spectatorilor avea statornicia vantului. ni se relateaza astfel de infruntari care, in urma exersarii parcimonioase a milei, au avut numarul minim de lupte individuale, precum si cazuri in care luptele s’au intins pe mai multe zile.

capriciile spectatorilor au facut, uneori, ca cel ramas invingator sa fi inregistrat doar o singura victorie, cea din infruntarea finala.

de asemenea, din cauza ranilor primite in lupta, ni se relateaza, au existat inalti functionari care nu au supravietuit mai mult de trei zile numirii lor, iar in acest timp nu si’au indeplinit nici una dintre atributiile demnitatii pe care tocmai o capatasera, si asta din pricina ca pierderea de sange ii facuse neinstare macar sa’si imprime inelul pe hartiile caligrafiate de copisti.

participarea la razboaie, din ce in ce mai multe si mai istovitoare pentru micul regat in epoca marilor campanii pentru cucerirea sfantului mormant, era hotarata intr’un mod inca si mai revoltator, dupa intelegerea cruciatilor. nu s’ar fi intalnit nici patriotica mobilizare generala, in limitele unei varste, atat de frumos expusa constiintelor politice ale vremii sale de autorul Principelui, nu exista nici obligatia feudala si nici o casta razboinica.

in fiecare asezare, un pristav regal chema lumea la o adunare, ii alinia pe barbati, cu spatele, pe o rampa de pamant anume construita, astfel incat sa nu fie vizibile diferentele de inaltime, apoi un grup de arcasi orbi tragea cu sageti de lemn inspre sirul viitorilor razboinici.

iar cum monarhul nu avea nevoie de luptatori deja raniti, armata se compunea din cei scapati de acest tir. rampa avea dimensiune neschimbata, astfel ca prin jocurile sortii si ale natalitatii, in armata micului regat se puteau intalni soldati octogenari, ca si tineri davizi de nici 14 ani.

ceea ce i’a uimit insa si mai mult pe cruciati a fost faptul ca o astfel de armata, total absurda pentru stiintele martiale, a tinut piept si chiar a invins armate cu care ei insisi, razboinici incercati si mult mai bine echipati, pierdeau batalii sau din fata carora erau nevoiti sa se retraga.

dar decadenta, si pana la urma disparitia regatului oriental a venit de la cea mai revoltatoare, pentru abia nascandul individualism european, oranduiala. casatoria, caci tinerii barbati ai regatului isi alegeau femeile nu dupa patimile starnite de chipul sau trupul frumoaselor, nici dupa calculele, adesea cinice, ale starilor sociale si nici dupa dorintele vreunei autoritati, ci dupa impresiile starnite de polisemica si livresca masca.

si asta pentru ca, si trebuie s’o spunem, barbatii neinsurati si fetele nubile erau adunati, de aceiasi pristavi regali, la o petrecere cu masti, in urma careia, dupa legi iarasi neintelese de cruciati, tinere si fericite perechi ce nu’si vedeau fetele pana dupa noaptea nuntii, paseau nedespartite pe drumul lung si anevoios al vietii de familie.

secretarul lui Thlon Grunewald de pe Rin, un oarecare Johannes Rotthentz, ne’a lasat o relatare a ultimului astfel de bal, petrecut in capitala. o regula contemporana obiceiului petrecerii cu masti spunea ca, indiferent de costumul ales, nici unul dintre participanti nu avea voie sa poarte arme.

impotriva acestei randuieli, trufia si o oarecare curiozitate l’a facut pe feciorul cel mare al dregatorului ce indeplinea o functie oarecum similara cu cea a unui ministru de razboi sa vina la petrecere costumat in cavaler european, cu capul gol si cu un pumnal din otel de Manchester.

in timp ce dansa cu una dintre purtatoarele de masti, o frantura de chip, pe dedesuptul mastii, se oglindi in arma pe care o purta cu mandrie la sold. ca lovit de traznet, tanarul isi abandona partenera in mijlocul celorlalti dansatori si iesi din sala de bal, pentru a nu mai aparea niciodata intre granitele regatului.

unele copii ale manuscrisului noteaza, dar e aproape sigur ca sunt interpolari, ca ar fi fost vazut, 50 de ani mai tarziu, printre canonicii vechii capele de la Wittenberg. ceea ce este sigur este ca balul din capitala s’a sfarsit fara a se incheia vreo casatorie; in urma scandalului creat dregatorul militar a fost destituit si inlocuit cu maresalul palatului, iar de atunci regele si’a luat mai multi sfetnici europeni, dintre cei mai priceputi oameni din armatele cruciatilor.

si tot de atunci, armatele micului regat au inceput sa piarda batalie dupa batalie, animalele fermierilor au cunoscut sterilitatea, iar micul regat s’a depopulat si a disparut, pentru totdeauna, de pe fata pamantului. supravietuitorii, putini si improbabili, ai dezastrului demografic au cunoscut soarta evreilor de dupa caderea Ierusalimului, fara a atinge vreodata, insa, maretia unei diaspore puternice in cinismul ei si nici voluptatea suferintei.

ceea ce se mai stie despre ei este doar ca, de fiecare data cand arabii lasa lucrurile in voia sortii, folosesc o zicatoare de dezvinovatire, potrivit careia regele poarta haine de petitor.

Elena din Dubya (google, consilier politic)

nu ma numar printre cei care spun ca un copil de politician n’are voie sa faca politica. Elena Basescu poate sa fie, din partea mea, prim-ministru sau presedinte de senat.

ce nu’mi place este ca tineretul (de ce’mi aminteste cuvantul asta de intrebuintari precum tineret bovin?) PDL isi doreste, se pare, un sef aflat mereu pe prima pagina a revistelor mondene. care sa se bata cu Oana Zavoranu, Nicoleta Luciu si Mama Natura. dati o simpla cautare dupa “elena basescu” pe google si o sa vedeti ca 9 din 10 rezultate sunt din can-can, libertatea, click, maxim si alte publicatii de gen.